Fara morala
Iau metroul de la un capat si ma plimb spre locuri distante, adica pina la celalalt capat. Ma asez pe un scaun si atipesc in metrou. Dorm chiar bine, zambind la gandul ca acum colegii mei conduc masinile lor urate si asigurate pe mii de dolari, atenti sa nu fie zdrobiti de un truck imens, injurand "rush hour"-ul, aglomeratia si incetineala de pe 401 - vestita autostrada din Ontario...cea mai circulata din America de Nord. E firesc sa fie asa, ca e toll free si e singura in zona. De aceea e si aglomerata, ca nu e alta mai directa si mai accesibla.
Atipisem savurand ideea ca nu trebuie sa conduc prin traficul acela nebunesc. La o frana mai brusca intredeschid ochii, privind podeaua. Acelasi linoleum ieftin, tipic vagoanelor astea vechi de 30 de ani. Cand merg cu metroul ma gandesc cat de inapoiati sunt in domeniul asta, cat de
rudimentari fata de Europa sau chiar Rusia. Niste vagoane uzate, obosite, expirate, fara design, doar utile.
Priveam inca pardoseala si stiam ca ceva nu e in regula. Simteam un miros puternic de ...acetona? palux, bronz lichid...Am cascat ochii mari cand am remarcat ce ma uimise: tipul care se tinea de bara langa mine era doar in sosete. Afara erau minus 5 grade! L-am scanat cu ochii mari, ca sa inregistrez totul: sosete albe, devenite gri, tricou negru, asortat cu cele minus 5 grade! si blue jeans. Pisat pe el. In stanga tinea o carpa imbibata in aurolac din care priza des si adanc. Deja delira si isi pierdea echilibrul, izbindu-se de calatori. Nu arata deloc ca un aurolac clasic. Era un tip chipes chiar, vreo 36 de ani, bine facut. Daca il imbracai cu un costum, ziceai ca lucreaza in domeniul financiar. Dar asa era...doar un drogat. Nu mai vazusem metoda asta pina acum in Toronto. Un calator l-a avertizat cand tipul a atins in cadere o femeie: "Do that one more time and I'll kick your ass, ok?!". Tipul a banguit un "ok" vesel si a continuat sa delireze, dand din maini si invartindu-se in cerc. Era in alta lume. Din lumea asta noi il vedeam ca pe un element nociv, dar in lumea lui era doar fericit.
Nu am putut sa nu ma gandesc ce viata avusese omul asta de-a ajuns in halul asta? Nu era drogatul obisnuit, dar parea deja pierdut for ever. Cat de ne-norocos poti fii ca sa ajungi atat de jos? Cate milioane de povesti sfarsesc intr-o involutie amara, vieti frante? Ne uimesc doar povestile de succes, reusite. Dramele ne fac sa privim in alta parte. Cate povesti de vieti ratate ne atrag atentia? Trecem mai departe, ne grabim la job, sa primim bani, sa ne platim datoriile, sa nu ajungem pisati pe noi intr-un metrou. Lumea nu va vedea niciodata povestea ranita din noi, ci doar un drogat ca oricare altul.
Atipisem savurand ideea ca nu trebuie sa conduc prin traficul acela nebunesc. La o frana mai brusca intredeschid ochii, privind podeaua. Acelasi linoleum ieftin, tipic vagoanelor astea vechi de 30 de ani. Cand merg cu metroul ma gandesc cat de inapoiati sunt in domeniul asta, cat de
rudimentari fata de Europa sau chiar Rusia. Niste vagoane uzate, obosite, expirate, fara design, doar utile.
Priveam inca pardoseala si stiam ca ceva nu e in regula. Simteam un miros puternic de ...acetona? palux, bronz lichid...Am cascat ochii mari cand am remarcat ce ma uimise: tipul care se tinea de bara langa mine era doar in sosete. Afara erau minus 5 grade! L-am scanat cu ochii mari, ca sa inregistrez totul: sosete albe, devenite gri, tricou negru, asortat cu cele minus 5 grade! si blue jeans. Pisat pe el. In stanga tinea o carpa imbibata in aurolac din care priza des si adanc. Deja delira si isi pierdea echilibrul, izbindu-se de calatori. Nu arata deloc ca un aurolac clasic. Era un tip chipes chiar, vreo 36 de ani, bine facut. Daca il imbracai cu un costum, ziceai ca lucreaza in domeniul financiar. Dar asa era...doar un drogat. Nu mai vazusem metoda asta pina acum in Toronto. Un calator l-a avertizat cand tipul a atins in cadere o femeie: "Do that one more time and I'll kick your ass, ok?!". Tipul a banguit un "ok" vesel si a continuat sa delireze, dand din maini si invartindu-se in cerc. Era in alta lume. Din lumea asta noi il vedeam ca pe un element nociv, dar in lumea lui era doar fericit.
Nu am putut sa nu ma gandesc ce viata avusese omul asta de-a ajuns in halul asta? Nu era drogatul obisnuit, dar parea deja pierdut for ever. Cat de ne-norocos poti fii ca sa ajungi atat de jos? Cate milioane de povesti sfarsesc intr-o involutie amara, vieti frante? Ne uimesc doar povestile de succes, reusite. Dramele ne fac sa privim in alta parte. Cate povesti de vieti ratate ne atrag atentia? Trecem mai departe, ne grabim la job, sa primim bani, sa ne platim datoriile, sa nu ajungem pisati pe noi intr-un metrou. Lumea nu va vedea niciodata povestea ranita din noi, ci doar un drogat ca oricare altul.